Scrisoare 3

"Te vreau.Dar as vrea sa pleci..Cu toate ca..parca as vrea sa stai.Si totusi,nu stiu ce simt pentru tine,incotro merge mintea mea sau unde mi-ar fugi sufletul.Asta in cazul in care nu a fugit deja,de ceva timp.Nu,nu stiu.Sincer...Gasesc in mintea mea raspunsuri,dar par a fi scrise intr-o limba pe care,oricat as incerca,nu reusesc sa o descifrez.Cand esti aici,te-as dori departe.Dar cand pleci,te simt,te-aud,te vad si te doresc aici.

E iarna si e frig.Si totusi,soarele straluceste in continuare,parca neaga frigul.Dar privesc apoi intunericul iernii si florile-nghetate de la geam.Si-atunci ma intreb:le vezi si tu?"

A doua scrisoare

Cu ochii la calendar şi la ceasul ce arăta 14:39,Anemona se trezi pierdută în visare.Vedea cum anul trecut fugea prin faţă ochilor ei:"Ce-am mai râs atunci!","Doamne cât de prost a mers.." Haşurând pătratul ce îl desenase,liniile brusc au părut a se preschimba în litere.Acestea s-au legat uşor,pe nesimţite,în cuvinte lungi,sincere şi poate dureroase.

"Anul ăsta a început extraordinar de ..Ciudat.Gânduri noi,temeri noi şi apoi eu.Mă străduisem din răsputeri la sfârşitul anului trecut,să îţi spun,să îţi arăt că încă eşti aici.Azi,e soare.Cerul ce ieri îmi părea închis şi încuiat,azi s-a deschis şi parcă e aproape,atât de aproape încât aş putea să îl ating.Parcă îmi cântă zilele trecute şi descânta visele de noapte,făcându-le de zi.Azi chiar cred că visele-mi sunt raze de soare:le văd,le simt şi le doresc atunci când sunt departe.

Te iubesc.Azi,nu mai e aşa.Mâine,poate că ţi-aş spune contrariul.Sau poate că te-aş minţi şi aş tăcea.Când aş vrea să îţi zâmbesc,nu pot.Ceva nu mă lasă şi mă simt constrânsă.

Acum te simţi liber?

Când totuşi am crezut că te gândeşti la vise şi culori,am înţeles de ce nu te simţi liber.În ziua aceea,nu eu fusesem de vină,ci tu.Eşti atât de liber pe cât vrei să fii.

De ce uneori ne creăm singuri ziduri?De ce apoi nu ni le asumăm,ci dăm vină pe alţii?

Că ai venit,îţi asumi.Asumă-ţi şi faptul că ai plecat.Închisoarea..ţi-ai creat-o singur...din aer,ai creat beton.Din beton,ai obţinut cenuşă.

Din păcate sau din fericire,vântul a luat cenuşă şi a împrăştiat-o, şapte zări îndepărtate de mult apuse.

Primăvara asta,simt că libertatea poate fi cea mai urâtă închisoare.Libertatea forţată e...ucigătoare.Dar poate că o cană cu ceai,un zâmbet şi o lună plină vor redresa lucrurile.

Until then,my love is mine, alone."

Scrisoare

"-Mă exasperezi cu tăcerile tale!Doar taci şi taci şi taci...E sâcâitor.."

Nu îl putea uita pe Filip.Era ajunul Crăciunului,şi ei se certaseră.De ce?Decembrie.

Când îi trimisese 2 cărţi,Anemona nu s-a putut abţine şi i-a scris,poate din obişnuinţă,o scrisoare.Numai frânturi de gânduri,de vise pierdute sau poate regăsite în trecutul ce nu trecea.

"Zilele trecute,m-am trezit scriindu-ţi pe fereastra aburită.Îţi desenam şi zori şi sori şi mă întrebam dacă priveşti şi tu acelaşi cer pe care îl caut eu acum.Te priveam ieri în cana de ceai.Îţi auzeam râsul în grădină..Doamne ce-am mai râs în ziua aia!Şi cât de rece era zăpada..Ştiu,ai avut dreptate.Tăcerile sunt exasperante.Şi uneori chiar tâmpite.Şi nu numai pentru tine.Tăcerea nu era simptom.Nici cauza.Speram eu,cel puţin.Cred că era doar efect.

Ţi-aş spune atât de multe azi,anul ăsta.Dar n-am s-o fac...Parcă aş fi,parcă n-aş fi eu.Dar voi ţine de ambiguitatea asta non-expresivă acum.Îmi place.Mă simt bine aşa,parcă m-aş regăsi.

Tu?Noi?Nu mă mai interesează azi ce eram.A rămas undeva acolo.Timpul a trecut oricum,peste tot ce era sau nu era acolo,între noi.Până la urmă,care era distanţa dintre noi doi?Dacă între tine şi mine eram eu şi dacă între mine şi tine erai tu,cine era mai aproape de mijloc?L-a atins vreunul dintre noi mai repede?Şi dacă da,care dintre noi a învăţat,în timp,să fie şi fericit pe aleea asta?

Ai mai fugărit dragostea pe drumul ăsta?Ai găsit-o?Eu am întâlnit-o pe la miezul nopţii.Era ascunsă,senină şi cât se poate de îmbietoare.I-am zâmbit şi a plecat.Şi-apoi...M-am trezit.Îţi desenam cercuri pătrate pe oglinda aburită.."

Poveste scurta

"Anii mei tineri au sunat a cantec..."
Spre?
La?
Cu?
In?

"In".

O banca in Bucurestiul haotic.La Universitate,la fantana.Inchise cartea si o aseza calm pe banca,in dreapta ei.A scos o tigara.A tras insetata si a rasuflat usurata:"Inca una si-a gasit sfarsitul"
-Ce pot sa-ti spun?Pleaca.
-Nu vreau sa plec asa.Nu acum.
-Trimite-mi doua carti.

Si Mara a plecat,pierzandu-si urma intre oamenii grabiti si rataciti.

-Oare cat a trecut?
-Nu stiu Mara,Timpul e al tau,nu al meu.Cand poposeste la tine,isi trage sufletul.
-Si Noaptea ta e mai scurta?
-E infima.

Inchise ochii.O raza jucausa incepuse sa o irite.Se trezi."30 octombrie" indica cinic acel calendar mai mult decat egoist.

-Am imbatranit,sopti vocea la telefon.
-Nu Andi.Ai crescut.
-Si Timpul nu mai e al meu.A fugit.
-Nu Andi.L-ai gonit.Cu acelasi talent grandios cu care...
-Nu-mi spune.Nu tu...Doar TU.


"Si am ramas cu mana intinsa,ca a regelui,sub cerul gol si neimpacat."

Filip

Filip este limită,când n tinde la infinit.N-ul lui este lumea toată,dusă ocazional la extremele raţionamentului pur.Uneori,este chiar matematică în mişcare,în fluiditate maximă.Visele lui sunt sinusoidale,converg însă şi spre verbul "a putea",pe care el îl utilizează des.

Filip iubeşte.Filip iubeşte zorii,pentru că ştie că nu au limită.Pentru că poate fugi după ei,oricând,în orice emisferă şi îi găseşte altfel,mereu noi,mereu ai lui.

Filip iubeşte fetele.Pentru că sunt,spune el, "amatematice" fiinţe.Nu sunt nici dornice de ea,însă nici împotriva ei.

Iubeşte visele,pentru că nu le poţi cuantifica în clipe,minute,secunde sau acţiuni pe viaţă.

Filip trăieşte mereu starea de uimire.Aceeaşi veşnică uimire,pe care i-o datorează Anemonei.Este uimit de ea.De libertatea ei,ce nu ţine nici de calcule,nici de formule.Mândru şi orgolios,a găsit însă de cuviinţă să îi numească o slăbiciune:matematica simţurilor,aparent singura dependenţă a ei.

Filip iubeşte,dar aici este uşor anti-matematică.Şi-a văzut cândva o pasiune trădată de o alta...

Fericirea,la Filip, are "formule proprii,încă negăsite de omul intelectual,",şopteşte el,în timp ce desenează cercuri pătrate pe geamul biroului.

Anemona

În oraşul ăsta,iarna nu vine niciodată la timp.E ca şi când ar glumi pe seama oamenilor:pe seama copiilor ce-aşteaptă cu dor zăpada,pe seama adulţilor ce se gândesc la "Moş Crăciun",pe seama tuturor.

Numai Anemona stă singură,la birou şi desenează.Iar a umplut pagini şi pagini cu mâzgăleli pe care le-a aruncat,rând pe rând,în coşul preaplin de sub birou.Anemona eşti tu.Anemona sunt eu.Anemona e oricine,poate chiar prietena ta cea mai bună.Are ochii verzi şi mari şi ei ascund poveşti şi regi şi zâne şi domniţe îmbujorate.

În ţara ei,nu ninge niciodată.E mereu senin şi plictisitor.Acum,deodată,zăpada a pus stăpânire pe întreg oraşul,de parcă ar fi cucerit un teritoriu vechi,furat demult de zâne şi clovni.

Anemona iubeşte.Iubeşte să se îndrăgostească,să simtă fluturi în stomac,să îi fugă ideile,cu vântul,către zări colorate.A iubit demult,pe cineva.Dar a fugit,departe.N-a mai ştiut culorile şi-a lăsat praful să-şi întindă fulgii,pic cu pic.Deodată,Anemona s-a trezit că liliacul a murit.Îngheţase în noaptea de ceară,aruncat parcă,în ciudă.

În zori,Anemona plimbă fluturi pe nori şi prinde stele în palmă,cântându-şi visele în ceaţa deasă.Când plouă,ea se teme.Se teme că sufletul îi va pocni de fericire."Oare câte picături are o clipă de fericire,de încântare?"

Seara,adoarme greu,cu roua viselor pe gene.Şi iar plânge şi nu ştie când,cum,de ce sau cine.Dansează în oglindă şi zâmbeşte amar trecutului ce nu vrea să plece,ci rămâne în geamul îngheţat.

Anemona e o visătoare care nu înţelege de ce trupu-i e de plumb când ar da orice să poată zbura ca fulgii de păpădie.Ar vrea să se facă mică,să se-ascundă în palma celui ce l-a iubit cândva,să se-ascundă în umbra stelelor ce le iubeşte,să zburde pe nori,fără ca aceştia să se supere.

Anemona se naşte şi renaşte în fiecare zi cu soare...