Anemona

În oraşul ăsta,iarna nu vine niciodată la timp.E ca şi când ar glumi pe seama oamenilor:pe seama copiilor ce-aşteaptă cu dor zăpada,pe seama adulţilor ce se gândesc la "Moş Crăciun",pe seama tuturor.

Numai Anemona stă singură,la birou şi desenează.Iar a umplut pagini şi pagini cu mâzgăleli pe care le-a aruncat,rând pe rând,în coşul preaplin de sub birou.Anemona eşti tu.Anemona sunt eu.Anemona e oricine,poate chiar prietena ta cea mai bună.Are ochii verzi şi mari şi ei ascund poveşti şi regi şi zâne şi domniţe îmbujorate.

În ţara ei,nu ninge niciodată.E mereu senin şi plictisitor.Acum,deodată,zăpada a pus stăpânire pe întreg oraşul,de parcă ar fi cucerit un teritoriu vechi,furat demult de zâne şi clovni.

Anemona iubeşte.Iubeşte să se îndrăgostească,să simtă fluturi în stomac,să îi fugă ideile,cu vântul,către zări colorate.A iubit demult,pe cineva.Dar a fugit,departe.N-a mai ştiut culorile şi-a lăsat praful să-şi întindă fulgii,pic cu pic.Deodată,Anemona s-a trezit că liliacul a murit.Îngheţase în noaptea de ceară,aruncat parcă,în ciudă.

În zori,Anemona plimbă fluturi pe nori şi prinde stele în palmă,cântându-şi visele în ceaţa deasă.Când plouă,ea se teme.Se teme că sufletul îi va pocni de fericire."Oare câte picături are o clipă de fericire,de încântare?"

Seara,adoarme greu,cu roua viselor pe gene.Şi iar plânge şi nu ştie când,cum,de ce sau cine.Dansează în oglindă şi zâmbeşte amar trecutului ce nu vrea să plece,ci rămâne în geamul îngheţat.

Anemona e o visătoare care nu înţelege de ce trupu-i e de plumb când ar da orice să poată zbura ca fulgii de păpădie.Ar vrea să se facă mică,să se-ascundă în palma celui ce l-a iubit cândva,să se-ascundă în umbra stelelor ce le iubeşte,să zburde pe nori,fără ca aceştia să se supere.

Anemona se naşte şi renaşte în fiecare zi cu soare...