Scrisoare

"-Mă exasperezi cu tăcerile tale!Doar taci şi taci şi taci...E sâcâitor.."

Nu îl putea uita pe Filip.Era ajunul Crăciunului,şi ei se certaseră.De ce?Decembrie.

Când îi trimisese 2 cărţi,Anemona nu s-a putut abţine şi i-a scris,poate din obişnuinţă,o scrisoare.Numai frânturi de gânduri,de vise pierdute sau poate regăsite în trecutul ce nu trecea.

"Zilele trecute,m-am trezit scriindu-ţi pe fereastra aburită.Îţi desenam şi zori şi sori şi mă întrebam dacă priveşti şi tu acelaşi cer pe care îl caut eu acum.Te priveam ieri în cana de ceai.Îţi auzeam râsul în grădină..Doamne ce-am mai râs în ziua aia!Şi cât de rece era zăpada..Ştiu,ai avut dreptate.Tăcerile sunt exasperante.Şi uneori chiar tâmpite.Şi nu numai pentru tine.Tăcerea nu era simptom.Nici cauza.Speram eu,cel puţin.Cred că era doar efect.

Ţi-aş spune atât de multe azi,anul ăsta.Dar n-am s-o fac...Parcă aş fi,parcă n-aş fi eu.Dar voi ţine de ambiguitatea asta non-expresivă acum.Îmi place.Mă simt bine aşa,parcă m-aş regăsi.

Tu?Noi?Nu mă mai interesează azi ce eram.A rămas undeva acolo.Timpul a trecut oricum,peste tot ce era sau nu era acolo,între noi.Până la urmă,care era distanţa dintre noi doi?Dacă între tine şi mine eram eu şi dacă între mine şi tine erai tu,cine era mai aproape de mijloc?L-a atins vreunul dintre noi mai repede?Şi dacă da,care dintre noi a învăţat,în timp,să fie şi fericit pe aleea asta?

Ai mai fugărit dragostea pe drumul ăsta?Ai găsit-o?Eu am întâlnit-o pe la miezul nopţii.Era ascunsă,senină şi cât se poate de îmbietoare.I-am zâmbit şi a plecat.Şi-apoi...M-am trezit.Îţi desenam cercuri pătrate pe oglinda aburită.."